Drumul Crucii – cele 14 opriri

Israel, Țara Sfântă și leagăn al civilizației, este o țară cufundată în istorie și bogată în viața culturală. Ierusalim,considerat centrul lumii un oras fantastic a carui istorie ne trimite cu 3000 de ani in urma .

Israel
Vom prezenta in cele ce urmeaza Drumul Crucii, pe care Mântuitorul Iisus l-a parcurs spre Golgota, a fost numită oficial „Via Dolorosa” („Calea Durerii”) De-a lungul secolelor, acest parcurs a fost schimbat de mai multe ori. Astăzi, pelerinii care păşesc pe Via Dolorosa parcurg un drum relativ identic cu cel stabilit în perioada bizantină timpurie
După tradiţia Bisericii din Ierusalim, Via Dolorosa este împărţită în 14 popasuri, fiecare dintre ele marcând un eveniment deosebit. Primele nouă opriri au loc în diferite puncte ale oraşului vechi, iar ultimele cinci în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt. Drumul Crucii începe din faţa Porţii Leilor (Poarta Sfântului Arhidiacon Ştefan), din cartierul musulman, şi se termină la Biserica Sfântului Mormânt.
Odata intrati in cetate pe Poarta Sfântului Arhidiacon Ştefan veti merge pe stradutele inguste intesate de comercianti care incearca sa va imbie sa cumparati tot felul suveniruri, dulciuri, mirodenii, haine si obiecte religioase.

Iată cele 14 popasuri:

Popasul 1: Curtea casei lui Pilat din Pont, unde Iisus a fost judecat şi condamnat;

Popasul 2: Pretoriul, unde a fost pusă Crucea pe umerii Domnului şi a pornit spre Golgota;

Popasul 3: Prima cădere a Mântuitorului sub povara Crucii; Popasul 4: Întâlnirea Domnului cu Maica Sa;

Popasul 5: Simon Cirineanul ridică Crucea Domnului;

Popasul 6: Întâlnirea Domnului cu Veronica;

Popasul 7: A doua cădere a Mântuitorului la pământ;

Popasul 8: Întâlnirea Domnului cu femeile care se tânguiau după El;

Popasul 9: A treia cădere a Mântuitorului la pământ;

Urmatoarele 5 popasuri sunt in Biserica Sfantului Mormant

Popasul 10: Golgota – Dezbrăcarea Domnului de haine;

Popasul 11: Baterea în cuie a Mântuitorului pe Cruce;

Popasul 12: Răstignirea. Moartea Domnului pe Cruce;

Popasul 13: Coborârea de pe Cruce – Piatra Ungerii pe care a fost uns trupul Mantuitorului dupa ce a fost dat jos de pe cruce;

Popasul 14: Punerea Domnului în Mormânt şi Învierea.

Biserica Invierii Domnului este locul cel mai venerat de catre lumea crestina. Aici s-au petrecut cele mai mari minuni ale crestinatatii si ele continua si astazi sa impresioneze bucurand nespus sufletele multor credinciosi care vin la Mormantul Domnului si se intorc la casele lor cu credinta.

 

 

 

Drumul Crucii

Fiul lui Dumnezeu este judecat pentru păcatele noastre. ,,Au adus pe Iisus de la Caiafa în pretoriu. Şi era dimineaţă. Ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se întineze şi să poată mînca Paştile. Pilat deci a ieşit afară la ei şi le-a zis: ce acuzaţie aduceţi împotriva Omului acestuia? Ei au răspuns şi i-au zis: Dacă n-ar fi fost un făcător de rele, nu l-am fi dat în mîinile tale. Atunci Pilat le-a zis: Luaţi-l voi şi judecaţi-L după Legea Voastră. Nouă nu ne este îngăduit să omorîm pe nimeni, i-au zis iudeii…“ (Ioan 18, 28-31) Principala acuză adusă de către arhiereii iudei a fost: ,,El trebuie să moară pentru că S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu…“ (Ioan 19, 7) Pilat nu i-a găsit nicio vină şi le-a propus să-l elibereze deoarece aceştia aveau un obicei ca de Paşti să le slobozească un întemniţat. Ei l-au cerut pe Baraba care era un criminal. Sătul de gloatele nebune care zbierau ,,Răstigneşte-L“, Pilat s-a spălat pe mîini şi L-a dat în mîinile lor: ,,Dar ei au strigat: ia-L, ia-L, răstigneşte-L! Să răstignesc pe Împăratul vostru? le-a zis Pilat. Preoţii cei mai de seamă au răspuns: «N-avem împărat decît pe Cezarul». Atunci l-a dat în mîinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Iisus şi L-au dus să-L răstignească“. (Ioan 19, 15-16)

 

 Iisus ia crucea pe umeri
 
Iisus primeşte Crucea pe umeri după o noapte de bătăi şi batjocură. ,,Iar ostaşii au adus pe Iisus în curte, adică în pretoriu, şi au adunat toată cohorta. L-au îmbrăcat cu purpură, au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap. Apoi au început să-L salute: Plecăciune Împăratul Iudeilor! Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi i se închinau. După ce şi-au bătut, astfel, joc de El, L-au dezbrăcat de haina de purpură, L-au îmbrăcat cu hainele Lui şi L-au dus afară ca să-L răstignească“ (Marcu, 15, 16-20)

Iisus cade întîia oară sub povara Crucii
Soldaţii romani pun partea transversală a Crucii în spatele lui Iisus. Este grea. Plin de răni şi extenuat, cade, dar ostaşii îi pun din nou Crucea în spate şi Îl biciuie. Rănile îi sînt adînci. Bucăţi din carne îi sar la lovirea biciurilor de tortură. Aveau plumb în vîrf pentru ca supliciul oricărui condamnat să fie din cale afară de greu. Funiile cu care Crucea i-a fost legată în spate îi fac răni, de asemenea. Trupul Său devine numai rană.

Iisus întîlneşte pe Maica Sa îndurerată
Maria află că Fiul ei este dus la moarte de la celelalte femei care l-au însoţit pe Iisus în viaţa sa publică. Aleargă să-L întîmpine. Ar vrea să-L îmbrăţişeze, dar soldaţii brutali nu o lasă să se apropie de El. Privirile li se întîlnesc o clipă. Se privesc în ochi cu durere şi îşi unesc inimile în suferinţă pentru întreaga umanitate.

Simon din Cirene ajută pe Iisus să-şi ducă Crucea
Iisus este din ce în ce mai slăbit. Romanii se tem că va muri din cauza rănilor înainte de execuţie şi-l obligă pe un ţăran din Cirene să-i ducă crucea. ,,Pe cînd ieşeau, au găsit pe un om din Cirene, numit Simon, şi l-au silit să ducă Crucea lui Iisus“ (Matei 27, 32)

Veronica şterge faţa lui Iisus
 
În mulţime era o femeie care se numea Veronica. Iisus o priveşte duios. Inima ei este străpunsă de iubire şi de suferinţă. Aleargă la El şi îi şterge faţa plină de răni cu o maramă. Chipul Său se întipăreşte pe pînză. Prima icoană. Faţa dumnezeiască a Mîntuitorului transfigurată de suferinţă.

Iisus cade a doua oară sub povara Crucii
La un anumit loc, Simon lasă Crucea care este pusă iar în spatele lui Iisus. Face cîţiva paşi şi cade a doua oară. Este ridicat de soldaţi şi pus să o ducă din nou. Nu mai poate. Este batjocorit şi bătut mereu.

Iisus mîngîie femeile care plîng
Femeile care mergeau în urma lui izbucnesc în plîns. El se întoarce spre ele şi le spune: ,,Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plîngeţi pe Mine, ci plîngeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri. Căci, iată, vor veni zile cînd se va zice: Ferice de cele sterpe, de pîntecele care n-au născut şi de sînii care n-au alăptat! Atunci vor începe să zică munţilor: Cădeţi peste noi! şi dealurilor: Acoperiţi-ne!“ (Luca 23, 28-30)

Iisus cade a treia oară sub povara Crucii
Crucea devine ca un munte de plumb în spatele lui Iisus. Îl covîrşeşte cu totul. În fond avea doar un trup omenesc. În asta constă splendoarea creştinismului: Dumnezeu a luat un trup slab să sufere în el pentru noi. Omul suferinţei simte cum încheieturile mîinilor îi pleznesc, ochii stau
să-i sară din orbite. Se prăbuşeşte a treia oară privind Cerul.

Iisus este dezbrăcat de haine 
Condamnaţii ajung la Golgota. Iisus este împreună cu doi tîlhari. Crucea sa este pusă jos. Se sapă groapa în care avea să fie împlîntată. Este dezbrăcat de haine. Din trupul încărcat de răni pentru păcatele oamenilor ţîşneşte sîngele ca dintr-un izvor. Hrănitorul făpturii stă dezbrăcat şi ruşinat aşteptîndu-şi osînda ca un tîlhar de rînd.

Iisus este răstignit pe cruce

Iisus este culcat pe Cruce, în mîini şi picioare i se bat piroane colţuroase. Sîngele curge din plin, El suferă cumplit, dar nu zice nimic. Nu scoate niciun zgomot. Era timpul tăcerii.

Iisus moare pe cruce
Crucea este ridicată. ,,…Şi răstignindu-L, I-au împărţit hainele între ei, trăgînd la sorţi, ca să ştie ce să ia fiecare. Cînd L-au răstignit era ceasul al treilea. Deasupra Lui era inscripţia cu vina Lui: Împăratul iudeilor. Împreună cu El au răstignit doi tîlhari: unul la dreapta Lui şi altul la stînga Lui. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: A fost pus în numărul celor fărădelege“. (Marcu 15, 24-28)

Iisus este coborît de pe cruce
 
După moartea Sa, şi zdrobirea fluierelor picioarelor celor doi tîlhari, cele trei trupuri au fost date jos de pe Cruce. Trupul lui Hristos a fost aşezat pe Piatra Durerii sau Piatra Ungerii. Iosif din Arimateea, care era ucenic al lui Iisus, dar pe ascuns, de frica iudeilor, a rugat pe Pilat să ia trupul lui Iisus. Pilat i-a dat voie. El a venit deci şi a luat trupul lui Iisus. Şi Nicodim, care, la început, venise la Iisus noaptea, a venit şi el şi a adus o amestecătură de smirnă şi de aloe. „Au luat deci trupul lui Iisus şi l-au înfăşurat în fîşii de pînză de in cu miresme, după cum au obicei iudeii să înmormînteze“. (Ioan 19, 38-40)

Iisus este înmormîntat
 
Iisus este îngropat într-un mormînt pe care-l avea Iosif din Arimateea. ,,…Iosif a luat trupul, L-a înfăşurat într-o pînză curată de in şi L-a pus într-un mormînt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stîncă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormîntului şi a plecat“. (Matei 27, 59-60)

Manastirea Hozeva Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul)

Cunoscut şi sub numele de Ioan Iacob Hozevitul, sau Sf. Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ acest Cuvios a fost odrăslit în binecuvântatul pământ al Moldovei. El s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, care pe atunci făcea parte din comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi (actualmente comuna Păltiniş, jud. Botoşani), şi a primit din Botez numele de Ilie. Părinţii săi, Maxim şi Ecaterina Iacob, erau ţărani simpli, dar foarte credincioşi.

Încă de timpuriu, Ilie va rămâne orfan, deoarece mama sa va muri la puţin timp după naştere, iar tatăl său, primind ordin de concentrare, va pleca la război, unde îşi va da viaţa pentru patrie. În această situaţie. Ilie va fi crescut de bunica sa, Maria Iacob, care îl va învăţa credinţa şi evlavia, şi îl va deprinde cu rugăciunea şi cu slujbele bisericeşti.

În 1920, copilul Ilie va intra la şcoala din satul natal, unde va învăţa exemplar şi îşi va hrăni sufletul cu scrierile cărţilor sfinte. În 1924, bunica va trece la cele veşnice, lăsându-l pe Ilie în grija feciorului ei mai mare, Alecu, în familia căruia copilul va continua să primească aceeaşi educaţie creştinească. Moartea bunicii va lăsa o amprentă de neşters în sufletul viitorului ieromonah, dovadă în acest sens fiind şi poeziile Dorul bunicii şi În braţele părinteşti.

În 1923, tânărul Ilie va absolvi cu rezultate foarte bune bacalaureatul, la Cozmeni-Cernăuţi, fiind apreciat de către profesorii săi de limba română. Datorită acestor merite deosebite la învăţătură, rudele apropiate s-au gândit să-l trimită pe tânărul Ilie la facultatea de Teologie de la Cernăuţi. Având însă o fire profund religioasă şi un puternic îndemn interior, acesta va alege viaţa monahală, astfel că la data de 15 august 1933, prăznuindu-se Adormirea Maicii Domnului, la vârsta de 20 ani, tânărul Ilie va intra în mânăstirea Neamţ. Aici va fi rânduit cu ascultare la infirmerie şi la biblioteca mânăstirii. Însă tânărul Ilie era nemulţumit de putinele eforturi călugăreşti care le făcea, aşa că face cerere de plecare la Locurile Sfinte. Această cerere nu-i va fi luată în considerare, pe motiv că nu satisfăcuse stagiul militar.

Datorită calităţilor sale, stareţul mânăstirii îl va trimite pe tânărul Ilie la Bucureşti, pentru a urma Facultatea de Medicină. După terminarea studiilor, Tânărul Ilie nu se va reîntoarce la Neamţ, ci va vizita aşezămintele monahale din Oltenia, printre care şi mânăstirea Turnu, unde va sta până când va fi încorporat. Este de remarcat faptul că deşi va sta puţin aici, râvnitorul frate va impresiona pe toţi, prin comportamentul său exemplar.

După satisfacerea stagiului militar, tânărul Ilie se reîntoarce la Neamţ, având aceleaşi ascultări, în timpul cărora se arată a fi blând, ascultător şi smerit. Având şi ascultarea de bibliotecar, tânărul frate va descoperi comorile de învăţătură ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, pe care le va studia cu multă stăruinţă.

La 8 aprilie 1936, în Miercurea Sfintelor Patimi, tânărul Ilie va fi tuns în monahism, de către stareţul de atunci al mânăstirii, arhim. Valerie Moglan, naş şi părinte duhovnicesc fiind ierom. Ioachim Spătaru, egumenul schitului Pocrov-Neamţu. După rânduială, numele îi va fi schimbat în Ioan, nume care îl va purta tot restul vieţii sale pământeşti, cu evlavie şi smerenie.

În scurta perioadă pe care o va mai petrece la Neamţ, Cuviosul Ioan va primi diverse ascultări: intendent de stăreţie, bibliotecar şi profesor de română la Şcoala monahală, în care se pregăteau fraţii începători. În toamna anului 1936 însă, plin de dorinţa desăvârşirii, Cuviosul Ioan va pleca spre Ţara Sfântă, împreună cu doi monahi, Claudie Derebreanu şi Damaschin Ignat, costul călătoriei fiind suportat de Cuviosul Ioan, din moştenirea rămasă de la părinţi. După ce a vizitat cele mai importante localităţi biblice de aici, Cuviosul Ioan se va retrage într-o peşteră din pustia Iordanului, unde va sihăstri aici timp de doi ani. După această perioadă de timp, Cuviosul se va închinovia în mănăstirea Sf. Sava, unde mai vieţuiau 5 călugări români, printre care ierom. Ignatie Rădulescu, ierod. Veniamin Trifan şi monahul Ştefan. Prezenţa românilor în aceste locuri nu însemna altceva decât continuarea unei îndelungate tradiţii, fiind cunoscute relaţiile străvechi ale poporului român cu Ţara Sfântă, încă din sec. XVI-XVII.

Aici, Cuviosul Ioan se va nevoi timp de 8 ani, întrecând pe mulţi în ostenelile călugăreşti, cu aspra sa vieţuire. Va îndeplini aici ascultările de paraclisier, bibliotecar, ajutor de econom, apoi cea de infirmier, fiind foarte apreciat pentru dragostea şi mila cu care îi îngrijea pe bolnavi, indiferent de starea lor religioasă sau socială. A învăţat repede limba greacă şi a început să exploreze comorile de teologie din scrierile aflate în biblioteca mânăstirii. Astfel, ziua se afla la infirmerie, iar noaptea o dedica rugăciunii, citirii şi traducerii din scrierile Sfinţilor părinţi, uneori şi compunerii de versuri, talent pe care îl avea încă din copilărie. Aici, la Sf. Sava, Cuviosul Ioan a desăvârşit lucrarea cea de taină a rugăciunii lăuntrice, despre care va scrie câteva pagini folositoare creştinilor.

Între anii 1939-1940, Cuviosul Ioan va petrece în pustiul Qumran şi într-o peşteră din apropierea Mării Moarte, împreună cu alt călugăr român. Aici va întâlni pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a fost ucenic credincios până la sfârşitul vieţii sale. Din cauza războiului, între 1940-1941, Cuviosul Ioan va pătimi într-un lagăr de pe Muntele Măslinilor, după care se va reîntoarce la mânăstirea Sf. Sava.

Desigur că ar fi rămas la mânăstirea Sf. Sava până la moarte, deoarece aici avea liniştea mut dorită. Însă superiorul Bisericii Ortodoxe Române de la Ierusalim, arhim. Victorin Ursache, în prezent arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada a propus Patriarhiei Române hirotonirea întru preot a monahului Ioan Iacob şi numirea sa ca egumen al schitului românesc de la Iordan, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul.

Va fi hirotonit diacon în 1974, în biserica Sfântului Mormânt, de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei, după care, tot aici, va fi hirotonit şi preot.

Vreme de 6 ani (1947-1952), Cuviosul Ieroschinomah Ioan Iacob va păstori schitul românesc de la Iordan cu multă evlavie şi pricepere gospodărească. Aici va construi mai multe chilii lângă biserică, atât pentru monahi, cât şi pentru pelerini, dar va săvârşi şi sfintele slujbe în limba română, transformând astfel schitul într-o oază românească (despre acesta va vorbi în poezia sa Singura mângâiere românească) Totodată, va continua scrierea de versuri şi de pagini de învăţătură, prin acestea dovedindu-şi calităţile sale duhovniceşti desăvârşite. Trebuie să menţionăm faptul că pentru Cuviosul Ioan, poezia era expresia simţirii celei mai adânci a dorului românesc, lucru observat pe deplin şi în poezia Scântei din inimă.

În anul 1952, împreună cu ucenicul său, Ioanichie, se va retrage în pustiul Hozeva, la mânăstirea Sfântul Gheorhge Hozevitul, iar în anul următor, vor vieţui într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfânta Ana, unde vor rămâne până la sfârşitul vieţii Cuviosului Ioan. Peştera era cu totul izolată, comunicarea cu exteriorul făcându-se prin scrieri şi prin intermediul ucenicului său, care trebuia să urce o scară foarte abruptă, peştera fiind situată la 7 metri deasupra cursului văii pârâului Hozeva. Viaţa Cuviosului în această peşteră era foarte aspră, cu posturi îndelungate şi cu privegheri de toată noaptea. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având drept pernă o piatră. În sărbători mari şi în posturi, Cuviosul săvârşea Sf. Liturghie, în paraclisul peşterii, unde se împărtăşea cu Sf. Taine.

Astfel vieţuind, în data de 5 august 1960, în vârstă de 47 de ani, Cuviosul Ioan îşi va încredinţa sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat în peştera în care a vieţuit în ultima parte a vieţii sale, de către egumenul mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul. Aici trupul Cuviosului se va odihni timp de 20 de ani, după care mormântul său a fost deschis cu intenţia ca osemintele să fie mutate în osuarul de obşte, potrivit tradiţiei locale. Însă cei prezenţi la acest eveniment au constata cu mirare că trupul Cuviosului era cu totul nevătămat de stricăciune, răspândind împrejur bună mireasmă. la cererea obştii mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan în biserica mânăstirii, alături de moaştele Sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul.

Mare nevoitor în cele ale desăvârşirii, fiu credincios al Bisericii Ortodoxe, mărturisitor al credinţei străbune, Cuviosul Ioan s-a dovedit a fi şi un rodnic poet creştin, în acest sens poeziile sale fiind culese şi publicate în 2 volume, în 1968-1970, sub titlul Hrană duhovnicească, volume ce mai cuprind şi traduceri ale sale din operele Sfinţilor Părinţi. Aceste volume au apărut cu purtarea de grijă a ucenicului Cuviosului, monahul Ioanichie, având o prefaţă semnată de arhiepiscopul Arstoboulos al Kiriacopolei.

Prin această moştenire, Cuviosul se dovedeşte a fi un mare trăitor al credinţei, o reală personalitate duhovnicească şi un îndrumător plin de înţelepciune sfântă pe calea mântuirii, ridicat din neamul nostru românesc. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinţilor, în anul 1992, sub numele de Sfântul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul), având ca zi de prăznuire data trecerii sale la cele veşnice, 5 august.

Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenţi sfinţi din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamţ, care s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de vieţuire în Hristos în era contemporană.
Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credinţă şi de vieţuire creştinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.

Zidul Plangerii

Cunoscut si sub numele de Zidul Vestic, reprezinta singura portiune care s-a pastrat din cel de-al doilea templu, distrus de romani in anul 70. Evreii se roa­ga si plang aici pentru distrugerea templului care, vreme de o mie de ani, a fost centrul lor religios. Mai multe ritualuri sacre se desfasoara in mod obisnuit in preajma Zidului Plangerii. Lunea si joia are loc un ceremonial prin care baietii ajunsi la varsta de 13 ani primesc majoratul, iar vineri seara e celebrata sosirea sabatului. Cel mai important eveniment are loc in ziua de 9 aprilie, cand se comemoreaza distrugerea celor doua temple.

Grota Naşterii Domnului

Grota în care tradiţia creştină comemorează naşterea lui Cristos are lungimea de 12 m iar lăţimea şi înălţimea de 3 m.
„În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. Iosif s-a suit şi el din Galileea, din cetatea lui Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem – pentru că era din casa şi din seminţia lui David–să se înscrie împreună cu Maria, soţia lui, care era însărcinată. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. Şi l-a născut pe Fiul ei cel întâi născut, l-a înfăşat în scutece şi l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei” (Lc 2,1-7).


În peretele din fundul peşterii se află o uşă care se deschide numai în timpul procesiunii franciscanilor. Ea pune în legătură Grota Naşterii Domnului cu o galerie de alte grote. Sfântul Ieronim, care îşi instalase locuinţa într-una din aceste grote, spune că îi auzea pe creştinii care se rugau în grota Naşterii Domnului. Într-o predică de Crăciun el regretă că ieslea originală a fost înlocuită: „Ah, dacă aş putea să văd acea iesle în care a zăcut Domnul! Acuma noi, cu intenţia de a-l onora pe Cristos am luat-o pe cea de pământ şi am pus una de argint; dar pentru mine cea care a fost luată este mai preţioasă. Aurul şi argintul sunt pentru păgâni; pentru credinţa creştină se potriveşte această iesle de pământ. Îl admir pe Domnul care, deşi era Creatorul lumii, nu s-a născut în aur şi argint, dar pe lut”.
Pereţii grotei, înnegriţi de fumul lumânărilor sunt căptuşiţi cu panouri de azbest ca măsură de apărare împotriva incendiului. În dreapta, cum priveşti spre altarul Naşterii, este mica grotă a magilor cu un altar în faţa ieslei; e singurul loc unde latinii pot celebra sfânta Liturghie.

Mormantul Maicii Domnului

Mormântul Maicii Domnului din Israel este așezat la poalele Muntelui Măslinilor, aceasta este o biserică semi-îngropată în pământ, în formă de cruce. Intrarea în biserică se face prin coborârea unor trepte până jos, unde se află mormântul Maicii Domnului.Detaliul care miră turistul aflat pentru prima dată în acel loc este numărul impresionant de candele: peste 500. Jumătate aparțin ortodocșilor, iar jumătate copților. Candelele sunt străjuite de un minunat candelabru, donație din partea românilor, ce fascinează prin multitudinea culorilor.


Lăcașul a fost construit de Sfânta Împărăteasă Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, între anii 325-337. Distrusă de perși în 614, biserica este rezidită în forma de astăzi, de cruciați, în secolul al IX-lea. A urmat o succesiune de distrugeri și rezidiri ale bisericii, dar cripta Maicii Domnului a fost cruțată, inclusiv musulmanii purtând un respect deosebit pentru Maica Domnului, „mama profetului Iisus”. Anul 1757 aduce mormântul Maicii Domnului în posesia Bisericii Ortodoxe, iar săpăturie arheologice din 1972 confirmă autenticitatea mormântului.

Icoana Maicii Domnului – Ierusalimița, apărătoarea Ierusalimului
Tot în această biserică, în spatele mormântului Maicii Domnului, se află icoana Maicii Domnului, Ierusalimița, numită și „apărătoarea Ierusalimului”. Conform ghidului bisericii, icoana a săvârșit nenumărate minuni, nu doar în Israel, ci și în alte țări prin care a fost dusă, ca Bulgaria sau Grecia.
Acum aproape 250 de ani, la Mănăstirea Maria Magdalena din apropierea acestei biserici, trăia o maică Tatiana, care picta. Într-o noapte I se arată, în vis, o femeie care îi spune: „Vreau să mă zugrăvești pe lemn, precum m-a zugrăvit Sfântul Apostol Luca”. Aceasta nu era alta decât Maica Domnului. Tatiana îi relatează maicii starețe întâmplarea, dar aceasta o liniștește, punând visul pe seama oboselii. Așa că o conduce la chilie, unde, alături de Tatiana, o găsește pe femeia din vis, zugrăvită pe lemn și vorbindu-le: „Vreau să stau în casa mea, în Grădina Ghetsimani, lângă mormântul meu”. Văzând această minune, clericii au dus icoana în procesiune și au așezat-o la locul dorit de Maica Domnului.
În anul 1947, în Ierusalim au fost inundații atât de mari, încât apa a ajuns la fereastra bisericii. Se spune c,ă în momentul în care apa creștea, icoana a închis geamul bisericii (pe acolo intra apa) și s-a ridicat deasupra apei, stând așa până când apa a fost scoasă din biserică.
O altă minune la care a fost martor ghidul român al bisericii s-a petrecut în 1999, cu ocazia unor noi inundații. Și de această dată, icoana s-a ridicat și plutea deasupra apei, rămânând neudată. Pe măsură ce apa era scoasă, aceasta cobora tot mai jos, până când s-a așezat singură pe piedestal.

Raul Iordan – apa in care a fost botezat Hristos

În luna ianuarie creştinii săr­bătoresc Boboteaza, în amin­tirea evenimentului pe­trecut la râul Iordan, prin care Iisus Hristos a primit bo­tezul de la Sf. Ioan. Acesta este nu­mit Botezătorul deoa­rece şi până la apariţia Mân­tuitorului pe malul râului, el îi boteza pe iudei şi îi îndemna să-şi schimbe viaţa printr-o curăţire sufletească.

De atunci – de aproape 2000 de ani – pe malul Ior­danului are loc o procesiune la care participă mulţime mare de oameni. Vis à vis de malul israelian, pe pământul Ior­daniei, despărţiţi doar de râul (lat de vreo 10 m) care este şi graniţă, alte sute de creştini prăznuiesc Bo­boteaza cu mare entuziasm.
De Boboteaza se petrece Minunea  „întoarcerii Ior­danului”,  mo­ment în care se sfinţesc apele printr-o slujbă specială. De altfel, aghiazmă înseamnă chiar sfinţirea apei (din lb. grea­că), iar apa sfinţită atunci, numită şi „aghiazmă mare”, ţine vreme îndelungată.